Acasa

             Arta spirituală vrea cumva să ne conecteze la lumea spirituală, printr-o anumită perspectivă ce-i drept însă chiar şi această perspectivă este menită să ne extindă conştiinţa şi nicidecum să o limiteze. Caută libertatea de drept a sufletului şi a spiritului ce sălăşluieşte în acestea. Caută să aducă bucuria de a fi şi bucuria vieţii în sine. Merge pe drumul ei ocrotit de spirit şi are darul de a ne aduce un strop de spiritualitate. Fiinţa vede în afară dar după aceea caută în sine, în suflet. Nu-şi va folosi mintea şi nici memoria căci acestea o vor conduce la uitare. Dacă va căuta în suflet îşi va descoperi propriile rădăcini şi propriile abilităţi. Ceea ce este adevărat întotdeauna dăinuie căci sufletul nu poate uita şi nici nu învaţă ci doar recunoaşte ceea ce ştia de fapt dar nu avea instrumentele pentru a descrie. Este întipărit pentru că vine din Sursă şi nimic nu se şterge, rămâne acolo însă se acoperă dacă permitem aceasta. Şi ce este acoperit nu se poate vedea însă se poate ghici, se simte clar că este ceva chiar dacă nu este încă vizibil. Sufletul are „aripi” pentru că are potenţialitate de libertate şi nelimitare. Omul decide conştient sau nu, ce va face cu acesta. Întotdeauna vor fi semne care să trezească sufletul „adormit” iar omul alege dacă le vede sau nu, dacă le urmează sau nu. Nu poţi face ceva în care nu crezi. De aceea credinţa este unul din instrumentele de bază ale fiinţei. Nu vei deschide o uşă pe care nici măcar nu o vezi darămite să mai şi treci de ea. De aceea, poate că nu vede la început dar dacă într-adevăr caută este îndeajuns pentru a ajunge la punctul de pornire. Nu ajungem imediat la acea uşă dar ajungem la drumul spre ea iar drumul va fi atât de lung pe cât avem nevoie să învăţăm să vedem. Unde ne duce uşa aceasta? Dincolo de noi. Calea este spre sine pentru a ne duce în final dincolo de sine. Dincolo de sine este Dumnezeu şi El este Totul. Însă este o cale lungă iar fiinţa trebuie să aibă răbdare şi credinţă.